"Exemplul polonez"

În urmă cu doar câteva săptămâni, președintele Trump ne-a delectat cu retorica sa lăudând atașamentul poporului polonez față de “valorile europene”: tradiție, religiozitate și, mai ales, ostilitate față de Rusia.

Trump nu a ezitat să dea Polonia drept “exemplu” pentru apărarea necondiționată și indispensabilă a moștenirii bătrânului continent. Un exemplu ciudat, pe care, în treacăt fie spus, partenerii comunitari ai Varșoviei nu îl împărtășesc și nici nu îl sprijină.

În urmă cu doar câteva săptămâni, președintele Trump ne-a delectat cu retorica sa lăudând atașamentul poporului polonez față de “valorile europene”: tradiție, religiozitate și, mai ales, ostilitate față de Rusia.

Trump nu a ezitat să dea Polonia drept “exemplu” pentru apărarea necondiționată și indispensabilă a moștenirii bătrânului continent. Un exemplu ciudat, pe care, în treacăt fie spus, partenerii comunitari ai Varșoviei nu îl împărtășesc și nici nu îl sprijină.

Totuși, merită menționată, în tribuna de onoare, prezența reprezentanților armatelor din România și statele baltice, precum și a înalților oficiali din Alianța Atlantică trimiși în regiune.

 Simplă coincidență? Nu, deloc. Vizita actualului chiriaș al Casei Albe în această țară europeană avea un scop concret: materializarea “Inițiativei celor Trei Mări“, un mega proiect de independență energetică, desfăsurat sub auspiciile Statelor Unite. Beneficiarii săi sunt: Polonia, Ungaria, republica Cehă, Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Estonia, Letonia, Croația, Slovenia și Austria. Adică toate țările care ar putea sau, mai bine spus, ar trebui să renunțe la importul de gaz rusesc, care influențează relațiile între Moscova și Occident.

 Nu este vorba despre un plan nou; inițiativa a fost concepută în timpul președinției lui Barack Obama, când Washingtonul s-a angajat să pună capăt depedenței energetice a Europei occidentale. Dar, în ce fel? Importurile de gaz nord-american sunt prea costisitoare. A juca pe cartea țărilor din Golful Persic părea riscant până la un moment dat, sau de-a dreptul nebunesc. Alternative? Cum să nu! Răspunsul se găsea foarte aproape de granițele Mamei Rusii. Washingtonul paria pe… gazul norvegian. Totul cu scopul de a da la o parte Kremlinul. Și totul în ideea de a redeschide breșa dintre “vechii” și “noii” membrii ai Uniunii Europene.

Nu este vorba despre, să ne amintim, un obiectiv al administrației Trump. Strategia a fost folosită în anul 2003 de președintele de atunci, Bush, pentru a justifica sprijinul noilor aliați ai NATO în timpul intervenției în Irak.

Trebuie remarcat că, la fel ca atunci, mulți politicieni din Europa orientală cedează la cântecele de sirenă ale Washingtonului. Și nici nu trebuie să ne surprindă: misiunile diplomatice americane în estul european au devenit cutiile de rezonanță ale politicii de la Washington, veghind și pentru moralitatea politică, eficiența economică și nivelul de transparență a autorităților noilor state membre ale UE.

“Dacă trebuie să alegem între UE și NATO, să spunem de trei ori da pentru NATO, spunea, recent, un consilier politic al președintelui României. De trei ori NATO, de trei ori Inițiativa celor Trei Mări, de trei ori… În mod clar, Casa Albă recurge din nou la tactica dezbină și vei învinge. De această data, obiectivul nu este Rusia lui Putin, ci chiar Uniunea Europeană. Cu Trump, curentul antieuropean a căpătat recunoaștere oficială în capitala imperiului.

“Polonia este inima Europei”, afirma președintele american la Varșovia. Dar s-a văzut obligat să adauge: “din punct de vedere geografic”.

Din punct de vedere pur ideologic, pe europeni îi îngrijorează deriva totalitară a autorităților poloneze. Țara este departe de a accepta regulile de joc ale Uniunii Europene, de a respecta conceptul de Stat de Drept.

Recenta lege privind reforma Curții Constituționale, călușul pus presei din instituțiile de stat, care permite numirea ziariștilor fără concurs, legislația privind sarcina și avortul, refuzul de a primi refugiați “necreștini” deranjează foarte tare Comisia Europeană, care a amenințat Varșovia cu retragerea dreptului de vot, cu limitarea și chiar suspendarea acordării de fonduri europene.

“Exemplul polonez”? Astăzi, unicii dispuși să adopte această direcței sunt ultraconservatorii ungari, mai dispuși să se alieze cu Moscova decât să accepte disciplina comunitară.

Pe scurt, breșa între cele două Europe riscă să se adâncească.

Totuși, merită menționată, în tribuna de onoare, prezența reprezentanților armatelor din România și statele baltice, precum și a înalților oficiali din Alianța Atlantică trimiși în regiune.

Simplă coincidență? Nu, deloc. Vizita actualului chiriaș al Casei Albe în această țară europeană avea un scop concret: materializarea “Inițiativei celor Trei Mări“, un mega proiect de independență energetică, desfăsurat sub auspiciile Statelor Unite. Beneficiarii săi sunt: Polonia, Ungaria, republica Cehă, Slovacia, România, Bulgaria, Lituania, Estonia, Letonia, Croația, Slovenia și Austria. Adică toate țările care ar putea sau, mai bine spus, ar trebui să renunțe la importul de gaz rusesc, care influențează relațiile între Moscova și Occident.

Nu este vorba despre un plan nou; inițiativa a fost concepută în timpul președinției lui Barack Obama, când Washingtonul s-a angajat să pună capăt depedenței energetice a Europei occidentale. Dar, în ce fel? Importurile de gaz nord-american sunt prea costisitoare. A juca pe cartea țărilor din Golful Persic părea riscant până la un moment dat, sau de-a dreptul nebunesc. Alternative? Cum să nu! Răspunsul se găsea foarte aproape de granițele Mamei Rusii. Washingtonul paria pe… gazul norvegian. Totul cu scopul de a da la o parte Kremlinul. Și totul în ideea de a redeschide breșa dintre “vechii” și “noii” membrii ai Uniunii Europene.

Nu este vorba despre, să ne amintim, un obiectiv al administrației Trump. Strategia a fost folosită în anul 2003 de președintele de atunci, Bush, pentru a justifica sprijinul noilor aliați ai NATO în timpul intervenției în Irak.

Trebuie remarcat că, la fel ca atunci, mulți politicieni din Europa orientală cedează la cântecele de sirenă ale Washingtonului. Și nici nu trebuie să ne surprindă: misiunile diplomatice americane în estul european au devenit cutiile de rezonanță ale politicii de la Washington, veghind și pentru moralitatea politică, eficiența economică și nivelul de transparență a autorităților noilor state membre ale UE.

“Dacă trebuie să alegem între UE și NATO, să spunem de trei ori da pentru NATO, spunea, recent, un consilier politic al președintelui României. De trei ori NATO, de trei ori Inițiativa celor Trei Mări, de trei ori… În mod clar, Casa Albă recurge din nou la tactica dezbină și vei învinge. De această data, obiectivul nu este Rusia lui Putin, ci chiar Uniunea Europeană. Cu Trump, curentul antieuropean a căpătat recunoaștere oficială în capitala imperiului.

“Polonia este inima Europei”, afirma președintele american la Varșovia. Dar s-a văzut obligat să adauge: “din punct de vedere geografic”.

Din punct de vedere pur ideologic, pe europeni îi îngrijorează deriva totalitară a autorităților poloneze. Țara este departe de a accepta regulile de joc ale Uniunii Europene, de a respecta conceptul de Stat de Drept.

Recenta lege privind reforma Curții Constituționale, călușul pus presei din instituțiile de stat, care permite numirea ziariștilor fără concurs, legislația privind sarcina și avortul, refuzul de a primi refugiați “necreștini” deranjează foarte tare Comisia Europeană, care a amenințat Varșovia cu retragerea dreptului de vot, cu limitarea și chiar suspendarea acordării de fonduri europene.

“Exemplul polonez”? Astăzi, unicii dispuși să adopte această direcței sunt ultraconservatorii ungari, mai dispuși să se alieze cu Moscova decât să accepte disciplina comunitară.

Pe scurt, breșa între cele două Europe riscă să se adâncească.

El "ejemplo polaco"

Hace apenas unas semanas, el Presidente Trump nos deleitó con su retórica al ensalzar el apego del pueblo polaco por los “valores europeos”: tradición, religiosidad y, ante todo, animadversión frente a Rusia. Trump no dudó en poner a Polonia como “ejemplo” de la incondicional e indispensable defensa del legado del Viejo Continente. Un extraño paradigma que, de paso sea dicho, no comparten ni avalan los socios comunitarios de Varsovia.

Sin embargo, conviene señalar la presencia en la tribuna de honor de oficiales de los ejércitos Rumanía y de los Estados bálticos, así como de altos cargos de la Alianza Atlántica destacados en la región. ¿Pura casualidad? No, en absoluto. La visita del actual inquilino de la Casa Blanca a este país del Este europeo tenía una finalidad muy concreta: la puesta en marcha de la “Iniciativa de los Tres Mares”, un macro proyecto de independencia energética auspiciado por los Estados Unidos. Sus beneficiarios: Polonia, Hungría, la República Checa, Eslovaquia, Rumanía, Bulgaria, Lituania, Estonia, Letonia, Croacia, Eslovenia y Austria. Es decir, todos los Estados que podrían o, mejor dicho, deberían prescindir de las exportaciones de gas natural ruso, que inciden en las relaciones entre Moscú y Occidente. 

No se trata de un plan nuevo; la Iniciativa fue ideada durante la presidencia de Barack Obama, cuando Washington se comprometió a acabar con la dependencia energética de Europa occidental. Pero, ¿cómo? Las importaciones de gas natural norteamericano resultan demasiado onerosas. Jugar la carta de los países del Golfo Pérsico parecía hasta cierto punto arriesgado, cuando no disparatado. ¿Otras alternativas? ¡Cómo no! La respuesta se hallaba muy cerca de los confines de la Madre Rusia. Washington apostaba por… el gas natural noruego. Todo, con tal de desplazar al Kremlin. Y todo, con tal de reabrir la brecha entre “viejos” y “nuevos” miembros de la Unión Europea.

No se trata, recordémoslo, de una meta de la Administración Trump. La estratagema fue empleada en 2003 por el entonces Presidente Bush, para justificar el apoyo de los nuevos aliados de la OTAN durante la intervención en Irak.

Conviene señalar que, al igual que en aquella época, muchos políticos de Europa oriental no dudan en sucumbir a los cantos de sirena de Washington. Tampoco hay que extrañarse: las misiones diplomáticas estadounidenses en el Este europeo se han convertido en cajas de resonancia de la política de Washington, velando también por la “moralidad” política, la eficacia económica y los niveles de transparencia de las autoridades de los nuevos Estados miembros de la UE.

“Si hay que escoger entre la UE y la OTAN, digamos tres veces “sí” a la OTAN”, afirmaba recientemente un asesor político del Presidente de Rumanía. Tres veces OTAN, tres veces la Iniciativa de los Tres Mares, tres veces… Obviamente, la Casa Blanca recurre, una vez más, a la táctica del “divide y reinarás”. Esta vez, el objetivo no es la Rusia de Putin, sino la propia Unión Europea. Con Trump, el antieuropeísmo ha adquirido carta la naturaleza en la capital del Imperio.

“Polonia es el corazón de Europa”, afirmaba el Presidente norteamericano en Varsovia. Pero se vio obligado a añadir: “desde el punto de vista geográfico”. 

Desde el punto d vista meramente ideológico, a los europeos les preocupa la deriva totalitaria de las autoridades polacas.  El país está lejos de aceptar las reglas de juego de la UE, de respetar el concepto de Estado de Derecho. La reciente ley sobre la reforma del Tribunal Constitucional, la mordaza a los medios de comunicación estatales, que permite nombrar periodistas “a dedo”, la normativa sobre el embarazo y el aborto, la negativa a admitir refugiados “no cristianos”, irritan sobremanera a la Comisión Europea, que amenazó con retirar a Varsovia en derecho de voto y de limitar e incluso suspender la concesión de fondos europeos.

¿El “ejemplo polaco”? Hoy por hoy, los únicos dispuestos a seguir por esta senda son los ultraconservadores húngaros, más propensos a aliarse con Moscú que aceptar la disciplina comunitaria.

En resumidas cuentas, la brecha entre las dos Europas corre el riesgo de ensancharse.

   

Brexit: ¿quién gana? ¿quién pierde?

La cumbre de la Unión Europea dedicada a la salida del Reino Unido de la Unión (Brexit), celebrada esta semana en Bruselas, finalizó con más interrogantes que respuestas. En efecto, todos y cada uno de los 27 Estados miembros defendieron su respectiva postura, sus intereses, haciendo hincapié en una común prioridad: el estatuto de los ciudadanos comunitarios residentes en las islas británicas. Un frente común, que preocupa a los políticos londinenses, conscientes del escaso margen de maniobra de la Primera Ministra Theresa May, derrotada en las últimas elecciones celebradas en Gran Bretaña. 

Aseguran los líderes europeos que la Primera Ministra británica no está en condiciones de dedicar mucho tiempo a las negociaciones con los 27. La debilidad de su Gobierno le obligará a ceder ante las exigencias comunitarias. 

Brexit: ¿quién gana? ¿Quién pierde?

Para contestar a esas preguntas, hemos decidido ofrecer a continuación un rápido repaso a las posiciones de los socios comunitarios.

Alemania. Cree que los ingleses tendrán que contentarse con “menos”. Es preciso alcanzar un acuerdo global, descartando las negociaciones bilaterales en los sectores de la fabricación de coches, la banca y/o la industria.

Austria. Los británicos no deben recibir “comidas gratis” durante la negociación. En resumidas cuentas, que no salgan aventajados tras la salida de la Unión Europea.

Bélgica. Aboga por el mantenimiento de relaciones estrechas con Londres. Asimismo, advierte ante el peligro que suponen las negociaciones bilaterales. No hay que ceder ante la tentación de celebrar consultas bilaterales. Promueve la introducción de niveles de integración mayor, incluso de una Unión a varias velocidades, con tal de reducir las posibles perturbaciones en el comercio con Gran Bretaña.

Bulgaria. Mantener las ayudas comunitarias tras la salida de los ingleses. 

Croacia. Garantizar la libertad de movimiento de sus ciudadanos residentes en Gran Bretaña. Insiste en que no se conceda acceso al mercado único si Londres no respeta las libertades fundamentales de la UE. 

Chipre. Preservar los derechos de sus ciudadanos que viven y trabajan en las bases militares británicas que operan en la isla, que mantendrán la soberanía inglesa.

Chequia. Partidaria de mantener las relaciones económicas actuales y oponerse a la introducción de obstáculos arancelarios y no arancelarios.

Dinamarca. Proteger el estatuto de sus exportaciones agrícolas y energéticas hacia el Reino Unido, los derechos de pesca en aguas inglesas y la retirada de Londres de la Agencia Europea para Medicamentos.

Eslovaquia. Evitar la aparición de “ciudadanos de segunda” en el Reino Unido.

Eslovenia. Que la retirada no tenga impacto negativo sobre el presupuesto de la Unión.

España. Defender los derechos de los españoles residentes en Gran Bretaña, el mantenimiento de los flujos comerciales, turísticos e inversiones. Negociar la soberanía de Gibraltar.

Estonia. Mantener buenas y estrechas relaciones con Londres. Buscar nuevas vías de cooperación (inclusive en materia de defensa) después de la retirada británica.

Finlandia. Prioridad absoluta a la adopción de una postura unitaria de los 27 durante el periodo de negociación. Preservar el equilibrio de fuerzas tras la retirada del Reino Unido.

Francia. Los británicos no tienen que esperar favores tras la retirada. Garantizar los derechos de los ciudadanos franceses residentes en Gran Bretaña y los derechos de pesca.

Grecia. Principal preocupación: la exportación de sus productos agrícolas. Mantenimiento de los derechos de los ciudadanos griegos – empleados y estudiantes – seguridad social, tasas universitarias, etc. 

Hungría. Mantener, en la medida de lo posible, los niveles de los intercambios comerciales. Estudiar un posible estatuto privilegiado para los intercambios. 

Irlanda. Aboga en pro de unas relaciones estrechas con Inglaterra, de fronteras abiertas entre Eire e Irlanda del Norte.  Favorecer el acceso del Reino Unido al mercado único. Insiste en la necesidad de que Londres facilite la libre circulación de los ciudadanos europeos.

Italia. Defiende de los derechos de los ciudadanos italianos residentes en el Reino Unido

Letonia. Hace hincapié en los derechos de sus residentes en el Reino Unido, la seguridad y la defensa. Quiere que Inglaterra siga participando, después del Brexit, en la política europea de seguridad.

Lituania. Prioridad a los derechos de sus ciudadanos, el mantenimiento de las relaciones comerciales, la contribución inglesa a los programas que seguirán después del Brexit.

Luxemburgo. Mantener y estrechar los lazos con la City de Londres. Acoger la Autoridad Bancaria Europea.

Malta. Desea un acuerdo “bueno y correcto”.

Países Bajos. Proteger los intereses comerciales y las acciones de seguridad. Limitar los daños para las partes.

Polonia. Defiende los derechos del millón de residentes en Gran Bretaña. Siendo Polonia uno de los mayores beneficiarios de los fondos de desarrollo, estima necesario impedir la reducción de éstos tras la retirada del Reino Unido.

Portugal. Prioridad a los derechos de sus ciudadanos, deseo de convertirse en la sede de la Agencia Europea del Medicamento. 

Rumanía. Defiende los derechos de sus residentes. Exige una colaboración estrecha con Londres 

Suecia. Cree que la retirada inglesa no debería implicar un aumento del presupuesto de los 27.