Quo Vadis, Turcia? (În limba română)

Decembrie 1978. Plecăm din Teheran spre Marea Caspică. Însoțitorul meu, „domnul deputat”, știa să evite interdicțiile stării de asediu impuse de guvernul Șahului. Imunitatea parlamentară îi garanta accesul liber la rețeaua de drumuri, puternic controlate de armată. 

„Aș vrea să vedeți satul meu”, mi-a spus înainte să pornim la drum. „Să vedeți un sat exemplar de pescari, un loc liniștit. Nu are nicio legătură cu tensiunea care domină capitala… ”. Dar, odată ajunși în satul lui, a fost surprins să vadă că tinerele țărănci aveau în păr panglici negre, simbolul supunerii față de ayatolahul Khomeini.                                                                        

„Ce e asta?”, a întrebat-o pe tânăra zâmbitoare care s-a apropiat să ne salute. „Niciun om normal nu ar purta așa ceva, nepoată. Ce se întâmplă cu voi? V-ați pierdut mințile? După tot ce a făcut Majestatea Sa Imperială pentru voi, pentru noi toți…”. Domnul deputat era incapabil să își stăpânească furia.

„Ai dreptate, unchiule. Majestății Sale Imperiale îi datorăm mult. Electricitatea, școala, bursa la Universitate… dar acest om”, spuse ea ținând în mână panglicile negre, „acest om este un Sfânt”. Domnul deputat m-a privit surprins, îndurerat, îngrijorat.

„Știți ce se va întâmpla aici?”, a întrebat încet. „Îmi imaginez”, i-am răspuns. Șase săptămâni mai târziu, Khomeini se întorcea în Iran. A fost începutul revoluției islamice, primul cutremur care a scuturat din temelii letargia lumii islamice, a somnolentului Occident.

După revolta șiiților a urmat contrarevolta wahabiților. Arabia Saudită a făcut și ea o mișcare. Căpetenia luptei sale se numea… Osama Bin Laden.

Septembrie 1991. În timpul unei plimbări prin centrul Istanbulului, ne întâlnim cu perechi de tineri îmbrăcați elegant. În mod curios, femeile poartă vălul islamic. Ceva surprinzător pentru o țară laică, ce s-a desprins, din 1923, de obiceiurile religioase. Dându-și seama de descumpănirea noastră, ghidul ne explică: „Sunt familii care primesc subvenții. Oameni nevoiași, care primesc ajutor de la partidele religioase…”. „Și în schimb ce trebuie să dea?”, am întrebat. „Nimic, e simplă caritate”, a răspuns ghidul.

„Știi ce se va întâmpla aici?”, am întrebat-o pe tânăra avocată spaniolă care mă însoțea. „Îmi imaginez”, a răspuns. Patru ani mai târziu, Partidul Bunăstării (Refah), grupare cu tendință islamistă condusă de Nicmettin Erbakan, câștiga alegerile generale turce. Guvernul lui Erbakan a încercat că deschidă calea spre modificarea treptată a structurilor statului laic fondat de Mustafá Kemál Atatürk. Experimentul a durat doardoi ani; în 1997, Refah a fost dizolvat de „grupurile de presiune” care comandau destinele țării.

Pe atunci, un tânăr militant islamic, Taiyep Recep Erdogan, avea funcția de primar al Istanbulului. În 1998, justiția țării otomane l-a decăzut pe viață din dreptul de a fi ales pentru că a recitat public versurile poetului național Ziya Gökalp: «Moscheele sunt cazărmile noastre, cupolele sunt căștile noastre, minaretele sunt baionetele noastre și credincioșii, soldații noștri. Allah e mare, Allah e mare».

Aparent, judecătorul însărcinat cu anchetarea „cazului Erdogan”, Vural Savas, găsise indicii de infracțiune împotriva esenței statului turc. După patru ani, în 2002, când Partidul Justiției și Dezvoltării (APK), fondat și condus de însuși Erdogan, a obținut o victorie covârșitoare la alegeri, liderul său nu a fost autorizat să preia funcția de prim-ministru. A trebuit să aștepte câteva luni pentru a câștiga suspendarea condamnării „definitive” impuse de tribunale.

De la preluarea puterii, Erdogan a făcut tot posibilul să aplice programul politic al patidului său, rezumat în campania electorală la câteva cuvinte: remusulmanizarea Turciei și islamizarea diasporei.

APK s-a lansat în campania de cucerire a a trei ministere cheie: Internele, Justiția și Educația. Ofensiva ideologică conta pe sprijinul clericului Fetullah Gülen, liderul mișcării Cemaat, autoexiliat în Statele Unite. La scurt timp a început să se vorbească despre un nou concept socio-politic: neo-otomanismul. Întoarcerea la valorile islamice? Sfârșitul kemalismului? Răspunsurile sunt/au fost foarte opace.

Erdogan a încercat în mai multe ocazii (2011, 2015) să recurgă la Parlament pentru a schimba Constituția. Obiectivul său: abandonarea sistemului parlamentar introdus acum 95 de ani de Atatürk pentru a transforma țara într-o republică prezidențială. Nu ar fi un experiment nou pentru că îl găsim în Franța, Statele Unite sau Mexic. Eficiența lui depinde, evident, de mecanismele de control existente.

Cele 18 amendamente aprobate la sfârșitul săptămânii trecute de alegătorii turci implică: dispariția funcției de prim-ministru și înlocuirea acesteia cu mai mulți vicepreședinți numiți de Președinție (a se citi Erdogan). Parlamentarii nu vor putea controla activitatea ministerelor; dispar moțiunile de cenzură (votul de neîncredere); președintele va putea milita într-o formațiune politică, chestiune pe care legislația actuală nu o permite. Numărul deputaților va crește de la 550 la 600. Parlamentarii vor putea să îl destituie pe președinte. Dispar tribunalele militare acuzate de Erdogan de complicitate cu oficialii complotiști. Președintele va numi patru din cei 13 judecatori ai Tribunalului Suprem.

În fine, dar nu mai puțin important: Erdogan ar putea câștiga încă două mandate prezidențiale, ceea ce îi va permite să stea la putere până în 2029.

Relațiile cu Uniunea Europeană, marcate de o deteriorare fără precedent în ultimele luni și, concret, după încercarea de (auto)lovitură de stat din iulie 2016, ar putea fi reduse la minim. Neo-otomanismul își îndreaptă privirile spre alte latitudini. Asia? Rusia?

Aroganța și abuzul de putere ale lui Erdogan nu îi deranjează deloc pe noii săi prieteni și aliați moscoviți. Nu îi deranjează nici represiunile declanșate împotriva presupușilor susținători ai „trădătorului”, acum, Fetullah Gülen: militari, polițiști, judecători, profesori universitari, jurnaliști. Lista victimelor represaliilor este foarte lungă; prea lungă…

Pe scurt, Erdogan va avea, începând de acum, puteri depline. Quo vadis, Turcia? Quo vadis, aliată loială a NATO, candidată răbdătoare la integrarea în deja slăbita Uniune Europeană?

Quo vadis, Turquía?

Diciembre de 1978. Salimos de Teherán rumbo al Mar Caspio. Mi acompañante, el “señor diputado”, sabía sortear el toque de queda impuesto por el Gobierno del Sha. La inmunidad parlamentaria que le garantizaba libre acceso a la red vial estrechamente controlada por el ejército. “Quiero que visite mi pueblo”, me dijo antes de emprender el viaje. “Que conozca una aldea de pescadores modélica, un lugar tranquilo. Nada que ver con la tensión que reina en la capital…” Pero al llegar a su aldea, se sorprendió al comprobar que las jóvenes campesinas llevaban en el pelo lacitos de color negro, símbolo de sumisión al ayatolá Jomeyni. 

“¿Qué es esto?” le preguntó a la sonriente muchacha que se acercó a saludarnos. “Nadie en su sano juicio llevaría esto, sobrina. ¿Qué os pasa? ¿Os habéis vuelto locas? Con todo lo que hizo su Majestad Imperial por vosotras, por todos nosotros…” El señor diputado no lograba contener su rabia.

“Tiene usted razón, tío. A su Majestad Imperial le debemos mucho. La electricidad, el colegio, la beca en la Universidad… Mas este hombre, dijo al sujetar los lacitos de color negro, este hombre es un Santo”.  El señor diputado me miró sorprendido, apenado, preocupado. “¿Sabe usted qué pasará aquí?”, preguntó en voz baja “Me imagino”, respondí. Seis semanas más tarde, Jomeyni regresaba a Irán. Fue el comienzo de la revolución islámica, primer terremoto que sacudió los cimientos del aletargado mundo islámico, del soñoliento Occidente. A la revuelta de los chiitas le siguió la contrarrevolución de los wahabitas. Arabia Saudita movió a su vez ficha. El adalid de su combate se llamaba… Osama Bin Laden. 

Septiembre de 1991. Durante un paseo por el centro de Estambul, encontramos parejas de jóvenes elegantemente vestidos. Curiosamente, las mujeres llevan el pañuelo islámico. Algo sorprendente en un país laico, que se había desembarazado, desde 1923, de las costumbres religiosas. Al apercibir nuestro desconcierto, el guía nos explica: “Son las familias subvencionadas. Gente necesitada, que recibe ayuda de los partidos religiosos…” “¿Y la contrapartida?” pregunté. “No hay contrapartida; es mera caridad”, respondió el guía. 

“¿Sabes qué pasará aquí?”, pregunté a la joven abogada española que me acompañaba. “Me imagino”, contestó.  Cuatro años más tarde, el Partido del Bienestar (Refah), agrupación de corte islamista liderada por Nicmettin Erbakan, se alzaba con la victoria en las elecciones generales turcas. El Gobierno de Erbakan trató de abrir la vía hacia la modificación paulatina de las estructuras del Estado laico fundado por Mustafá Kemál Atatürk. El experimento duró apenas dos años; en 1997, el Refah fue disuelto e ilegalizado por los “poderes fácticos” que regían los destinos del país.

En aquella época, un joven militante islámico, Taiyep Recep Erdogan, ostentaba el cargo de alcalde de Estambul. En 1998, la Justicia del país otomano le inhabilitó de por vida por haber recitado públicamente los versos del poeta nacional Ziya Gökalp: «Las mezquitas son nuestros cuarteles, las cúpulas nuestros cascos, los minaretes, nuestras bayonetas y los creyentes, nuestros soldados. Alá es grande, Alá es grande». Aparentemente, el juez instructor encargado del “caso Erdogan”, Vural Savas, había encontrado indicios de delito contra la esencia del Estado turco.  Cuatro años más tarde, en 2002, cuando el Partido de la Justicia y el Desarrollo (APK), fundado y liderado por el propio Erdogan, obtuvo una aplastante victoria en las elecciones, su líder no fue autorizado a asumir el cargo de Primer Ministro. Hubo que esperar unos meses para lograr la suspensión de la condena “firme” impuesta por los tribunales.

Desde su llegada al poder, Erdogan no regateó esfuerzos a la hora de aplicar el programa político de su partido, resumido durante la campaña electoral en pocas palabras: remusulmanizar Turquía e  islamizar la diáspora. 

El APK se lanzó a la conquista de tres ministerios clave: Interior, Justicia y Educación. La ofensiva ideológica contaba con el apoyo del clérigo Fetullah Gülen, líder del movimiento Cemaat, autoexiliado en los Estados Unidos. Pronto empezó a hablarse de un nuevo concepto sociopolítico: el neo-otomanismo. ¿La vuelta a los valores islámicos? ¿El final del kemalismo?  Las respuestas son/han sido muy opacas. 

Erdogan intentó en varias ocasiones (2011, 2015) recurrir al Parlamento para modificar la Constitución. Su objetivo: abandonar el sistema parlamentario introducido hace 95 años por Atatürk para convertir el país en una República presidencialista. No sería un experimento novedoso: lo encontramos también en Francia, Estados Unidos y Méjico. Su eficacia depende, claro está, de los mecanismos de control existentes.

Las 18 enmiendas aprobadas este fin de semana por los electores turcos implican: la desaparición del cargo de Primer Ministro; la sustitución de éste por varios vicepresidentes nombrados por la Presidencia (léase, Erdogan). Los parlamentarios no podrán supervisar la labor de los Ministerios; desaparecerán las mociones de censura (voto de no confianza); el Presidente podrá militar en un partido político; la legislación actual no lo permite. El número de diputados pasará de 550 a 600. Los parlamentarios podrán cesar al Presidente. Desaparecerán los tribunales militares, acusados por Erdogan de connivencia con oficiales golpistas. El Presidente nombrará a cuatro de los 13 jueces del Tribunal Supremo. Por último, aunque no menos importante: Erdogan podría obtener otros dos mandatos presidenciales, lo que le permitiría gobernar hasta 2029. 

Las relaciones con la Unión Europea, que han registrado un innegable deterioro en los últimos meses y, concretamente, después del intento de (auto)golpe de Estado de julio del 2016, podrían quedar reducidas en su más mínima expresión. El neo-otomanismo dirige sus miradas hacia otras latitudes. ¿Asia? ¿Rusia?

La arrogancia y el autoritarismo de Erdogan no molesta en absoluto a sus nuevos amigos y aliados moscovitas. Como tampoco les molesta la represión desatada contra los supuestos seguidores del ahora “traidor” Fetullah Gülen: militares, policías, jueces, catedráticos, periodistas. La lista de los represaliados es muy larga; demasiado larga…

En resumidas cuentas, Erdogan tendrá a partir de ahora plenos poderes. Quo vadis, Turquía?  Quo vadis, fiel aliada de la OTAN, paciente candidata al ingreso en la ya debilitada Unión Europea?