Odată cu (încă ipotetica) victorie a coaliției internaționale, condusă de
Statele Unite și de Rusia asupra trupelor Statului Islamic, se deschid noi
perspective pentru instabilitatea în Orientul Mijlociu.
Da, cuvântul este “instabilitate”,
deoarece la finalul ofensivei contra jihadiștilor, principalele puteri
regionale – Arabia Saudită, Iran, Israel și Turcia – vor redesena, fiecare în
felul său, viitoarea hartă a rău numitului Mare Orient Mijlociu. Este vorba, să
ne amintim, despre un proiect extravagant conceput în anul 2003 de strategii
administrației Bush, dornici să schimbe fața lumii, bazându-se pe hărți în
culori care reprezentau etnii, credințe religioase, resurse energetice sau
zăcăminte de minerale strategice.
Schițele acelea nu aveau nicio
legătură cu frontierele lumii actuale, cu nu mai puțin arbitrara distribuție a
sferelor de influență a acordului Sykes-Picot, conceput în zorii secolului XX
de funcționarii a două mari imperii coloniale: Anglia și Franța. Dar lui George
W. Bush nu îi plăcea diviziunea teritorială a Orientului Mijlociu. Succesorilor
săi, nici atât. Totuși, izbucnirea Statului Islamic în prim-planul politicii
internaționale a blocat proiectele reformatoare ale Washingtonului. Situația a
luat o întorsătură spectaculoasă în luna mai, după călătoria lui Donald Trump
la Riad și Tel Aviv.
Turneul primului reprezentant
american a ajutat la reînvierea fantomelor unui pariu geopolitic periculos:
confruntarea dintre cele două curente ale Islamului – șiiții și suniții –
precum și modificarea granițelor actuale, bazată pe renașterea entelehiilor
secesioniste.
Protagoniștii acestui joc incendiar
sunt Arabia Saudită și Iranul, puteri petroliere înfruntate de mai mult de
jumătate de secol, țări cu sisteme de guvernare autoritară, care preferă să se
războiască în afara granițelor lor. Sprijinul Iranului față de minoritatea huti
din Yemen, etnie zaidi șiită, a provocat furia monarhiei de la Riad. În luna
martie a anului 2015, aviația saudită a bombardat unitățile rebele huti,
declanșând un război în vecinul Yemen. Teheranul nu a ezitat să trimită
coreligionarilor săi yemeniți arme și consilieri militari. Trupele saudite au
fost incapabile să contracareze ofensiva rebelilor.
Este o primă înfrângere pentru
tânărul și neexperimentatul ministru al Apărării, Mohamed bin Salman, fiul
monarhului wahabit și… moștenitor al Coroanei! Prințul nu a ezitat să facă față
ayatolahilor, decretând izolarea politică și embargoul economic pentru
emiratul Qatarului, principalul aliat al Teheranului în Golful Persic. Dar
măsura nu a avut efect. Alte puteri regionale s-au grăbit să-i ajute pe
qatarezi. E cazul Turciei, care deține instalații militare importante în
emirat. Contingentul otoman este staționat la doar câțiva kilometri de
frontiera cu… Arabia Saudită.
Dar asta nu e tot: stratagemele
Riadului și ale Teheranului s-au ciocnit frontal în războiul civil din Siria,
unde ambele puteri sprijineau miliții rivale. În urmă cu doar câteva săptămâni,
prințul Bin Salman a insinuat că protagonismul în creștere al mișcării șiite
libaneze Hezbollah, sprijinit de Iran, ar putea dezlănțui un… răspuns belic
saudit. Trebuie să ne amintim, totuși, că Hezbollah face parte din coaliția
guvernamentală care dirijează destinele Libanului.
În aparență, reacția intempestivă a titularului Apărării saudite se
datorează atât instabilității politice din țara cedrilor, creată – potrivit
analiștilor – de interese politice și economice complexe ale diferitelor
clanuri saudite, precum și de recrudescența operațiunilor militare ale
Hezbollahului la granița cu Israelul. În mod curios, guvernanții de la Riad nu
sunt interesați de slăbirea așa numitei “entități sioniste”, aliata fidelă în
lupta împotriva Marelui Satan iranian. Absurdități? Nu, deloc; establishmentul
israelian cere de mulți ani adoptarea de măsuri ferme împotriva “amenințării
nucleare” iraniene.
De fapt, atât generalul Ariel Sharon, precum și actualul premier Benjamin
Netanyahu au pledat pentru distrugerea pur și simplu a centralelor atomice
iraniene. Dar chiriașii succesivi de la Casa Albă au oprit impulsurile
războinice ale Tel Avivului.
Nimic nu e simplu în această partidă specială de șah, în această disperată
încercare de a crea sau de a pune mâna pe zone de influență. În ultimele luni,
israelienii au înregistrat două eșecuri politice răsunătoare. Primul, când au
sprijinit, singuri, referendumul de independență organizat în Kurdistanul
irakian; al doilea, încercând că creeze o entitate autonomă drusă în Siria.
Acest proiect, potențat de serviciul evreu de inteligență și implementat, de
asemenea fără ajutor, de Zineddín Jaldún, un ofițer din armata siriană, a avut
“sprijinul” unei… duzini de combatanți!
A crea și a controla zonele de influență. Majoritatea actorilor regionali
cunosc regulile jocului, învățate în timpul anilor 90 în războiul din Bosnia.
Acolo, misiunile statelor islamice și-au împărțit rolurile. Iranienii aveau
arme; saudiții, instructori coranici, care se ocupau cu îndoctrinarea
populației musulmane; turcii, experți militari și iordanienii… ajutoare
umanitare.
În mod evident, va fi destul de dificilă o transpunere a acestei experiențe
fără corecturi sau modificări în nisipurile mișcătoare ale Orientului. Cum s-a
putut dovedi, jandarmii regiunii nu exclud recurgerea la forță. Drumul spre
pace și concordie este semănat cu… viitoare provocări belice.
Bun venit în geopolitica haosului, stimate cititor.