Kurdistan, Druzistan și alte entelehii secesioniste

Odată cu (încă ipotetica) victorie a coaliției internaționale, condusă de Statele Unite și de Rusia asupra trupelor Statului Islamic, se deschid noi perspective pentru instabilitatea în Orientul Mijlociu.

                                                                                                       

Da, cuvântul este “instabilitate”, deoarece la finalul ofensivei contra jihadiștilor, principalele puteri regionale – Arabia Saudită, Iran, Israel și Turcia – vor redesena, fiecare în felul său, viitoarea hartă a rău numitului Mare Orient Mijlociu. Este vorba, să ne amintim, despre un proiect extravagant conceput în anul 2003 de strategii administrației Bush, dornici să schimbe fața lumii, bazându-se pe hărți în culori care reprezentau etnii, credințe religioase, resurse energetice sau zăcăminte de minerale strategice.

Schițele acelea nu aveau nicio legătură cu frontierele lumii actuale, cu nu mai puțin arbitrara distribuție a sferelor de influență a acordului Sykes-Picot, conceput în zorii secolului XX de funcționarii a două mari imperii coloniale: Anglia și Franța. Dar lui George W. Bush nu îi plăcea diviziunea teritorială a Orientului Mijlociu. Succesorilor săi, nici atât. Totuși, izbucnirea Statului Islamic în prim-planul politicii internaționale a blocat proiectele reformatoare ale Washingtonului. Situația a luat o întorsătură spectaculoasă în luna mai, după călătoria lui Donald Trump la Riad și Tel Aviv.

Turneul primului reprezentant american a ajutat la reînvierea fantomelor unui pariu geopolitic periculos: confruntarea dintre cele două curente ale Islamului – șiiții și suniții – precum și modificarea granițelor actuale, bazată pe renașterea entelehiilor secesioniste.

Protagoniștii acestui joc incendiar sunt Arabia Saudită și Iranul, puteri petroliere înfruntate de mai mult de jumătate de secol, țări cu sisteme de guvernare autoritară, care preferă să se războiască în afara granițelor lor. Sprijinul Iranului față de minoritatea huti din Yemen, etnie zaidi șiită, a provocat furia monarhiei de la Riad. În luna martie a anului 2015, aviația saudită a bombardat unitățile rebele huti, declanșând un război în vecinul Yemen. Teheranul nu a ezitat să trimită coreligionarilor săi yemeniți arme și consilieri militari. Trupele saudite au fost incapabile să contracareze ofensiva rebelilor.

Este o primă înfrângere pentru tânărul și neexperimentatul ministru al Apărării, Mohamed bin Salman, fiul monarhului wahabit și… moștenitor al Coroanei! Prințul nu a ezitat să facă față ayatolahilor, decretând izolarea politică  și embargoul economic pentru emiratul Qatarului, principalul aliat al Teheranului în Golful Persic. Dar măsura nu a avut efect. Alte puteri regionale s-au grăbit să-i ajute pe qatarezi. E cazul Turciei, care deține instalații militare importante în emirat. Contingentul otoman este staționat la doar câțiva kilometri de frontiera cu… Arabia Saudită.

Dar asta nu e tot: stratagemele Riadului și ale Teheranului s-au ciocnit frontal în războiul civil din Siria, unde ambele puteri sprijineau miliții rivale. În urmă cu doar câteva săptămâni, prințul Bin Salman a insinuat că protagonismul în creștere al mișcării șiite libaneze Hezbollah, sprijinit de Iran, ar putea dezlănțui un… răspuns belic saudit. Trebuie să ne amintim, totuși, că Hezbollah face parte din coaliția guvernamentală care dirijează destinele Libanului.

În aparență, reacția intempestivă a titularului Apărării saudite se datorează atât instabilității politice din țara cedrilor, creată – potrivit analiștilor – de interese politice și economice complexe ale diferitelor clanuri saudite, precum și de recrudescența operațiunilor militare ale Hezbollahului la granița cu Israelul. În mod curios, guvernanții de la Riad nu sunt interesați de slăbirea așa numitei “entități sioniste”, aliata fidelă în lupta împotriva Marelui Satan iranian. Absurdități? Nu, deloc; establishmentul israelian cere de mulți ani adoptarea de măsuri ferme împotriva “amenințării nucleare” iraniene.

De fapt, atât generalul Ariel Sharon, precum și actualul premier Benjamin Netanyahu au pledat pentru distrugerea pur și simplu a centralelor atomice iraniene. Dar  chiriașii succesivi de la Casa Albă au oprit impulsurile războinice ale Tel Avivului.

Nimic nu e simplu în această partidă specială de șah, în această disperată încercare de a crea sau de a pune mâna pe zone de influență. În ultimele luni, israelienii au înregistrat două eșecuri politice răsunătoare. Primul, când au sprijinit, singuri, referendumul de independență organizat în Kurdistanul irakian; al doilea, încercând că creeze o entitate autonomă drusă în Siria. Acest proiect, potențat de serviciul evreu de inteligență și implementat, de asemenea fără ajutor, de Zineddín Jaldún, un ofițer din armata siriană, a avut “sprijinul” unei… duzini de combatanți!

A crea și a controla zonele de influență. Majoritatea actorilor regionali cunosc regulile jocului, învățate în timpul anilor 90 în războiul din Bosnia. Acolo, misiunile statelor islamice și-au împărțit rolurile. Iranienii aveau arme; saudiții, instructori coranici, care se ocupau cu îndoctrinarea populației musulmane; turcii, experți militari și iordanienii… ajutoare umanitare.

În mod evident, va fi destul de dificilă o transpunere a acestei experiențe fără corecturi sau modificări în nisipurile mișcătoare ale Orientului. Cum s-a putut dovedi, jandarmii regiunii nu exclud recurgerea la forță. Drumul spre pace și concordie este semănat cu… viitoare provocări belice.

Bun venit în geopolitica haosului, stimate cititor.

România si geopolitica haosului

“Summitul NATO de la Varșovia a fost un succes pentru România”, afirma, la începutul lui iulie, președintele României, Klaus Iohannis. 

De fapt, șefii de stat și de guvern reuniți în capitala poloneză au discutat posibilitatea de crea o flotă a Alianței în Marea Neagră, fieful forțelor navale rusești. În mod evident, superioritatea în zonă a distrugătoarelor și a fregatelor complexului militar Sevastopol trezea furie la Washington și la Bruxelles. Și mai mult după anexarea peninsulei Crimea la Federația Rusă.

Conducerea NATO a însărcinat România să coordoneze proiectul apărării navale, căreia trebuiau să i se alăture nave de război ale celorlalte țări riverane, membre ale Alianței: Bulgaria și Turcia.

Dar s-a întâmplat ceva de neimaginat până acum: premierul (prooccidental) al Bulgariei, Boiko Borisov, a exclus participarea țării sale la planurile NATO, argumentând că Marea Neagră nu trebuie să fie o scenă pentru acțiuni militare. “Nu vreau un război în Marea Neagră”, a subliniat șeful guvernului bulgar. La rândul său, președintele bulgar, Rosen Plevnielev, a insistat că Bulgaria este o țară pacifică și că politica sa nu țintește pe nimeni. Iată o adevărată durere de cap pentru oficialii de la București, care au fost nevoiți să se resemneze cu pierderea unui posibil partener de coaliție.

Lovitura de grație a venit șase săptămâni mai târziu, la 16 iulie, după lovitura de stat eșuată din Turcia, când președintele Recep Tayyip Erdogan a ridicat privirea către îngerul său de pază moscovit, Vladimir Putin. Proiectul flotei militare lua apă. România rămânea singură în fața ipoteticei amenințări a armatei ruse. Situația, pe care unii au numit-o imposibilă, a obligat aliatul transatlantic să ia poziție pe această tema.

De fapt, în timpul reuniunii așa-numitului Dialog Strategic Româno-American, organizat la Washington la sfârșitul lui septembrie, s-a anunțat crearea, pe teritoriul românesc, a unei brigăzi multinaționale a NATO, compusă din militari ai Alianței și condusă de șefi din armata de la București.

Pentru că Tratatul de la Montreux interzice prezența de nave de război străine – a se înțelege americane, britanice, franceze sau olandeze – în apele Mării Negre, apărarea NATO va trebui să se concentreze pe aprovizionarea cu avioane de luptă și sisteme electronice supraveghere la distanță. România a achiziționat șase aparate F-16 de la Forțele aeriene portugheze; echipamentele de supraveghere electronică vor fi puse la dispoziție de aliatul transatlantic. Dacă proiectul inițial nu a ajuns să fie materializat, soluția găsită în schimb părea… satisfăcătoare.

Totuși, datele problemei s-au schimbat din nou în primele două săptămâni ale lunii noiembrie, după rezultatele (neașteptate?) ale alegerilor prezidențiale americane, bulgare și moldovene. Dacă victoria lui Donald Trump a provocat un adevărat tsunami, care a afectat și afectează toate structurile guvernamentale pe planeta noastră, schimbările înregistrate în urmă cu doar câteva zile la Sofia și Chișinău, unde candidații pro-ruși la președinție s-au impus în fața contracandidaților lor pro-occidentali, îngrijorează în mod deosebit clasa politică românească.

România este paralizată de frică?, se întreabă politicienii din București, semnalând că practic toate țările din regiune – Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia și Moldova – sunt conduse de polticieni care mențin relații bune cu Kremlinul. România – bastion pro-occidental într-un ocean pro-rus. România – orfană…

Experții în relații internaționale nu își ascund pesimismul. De fapt, se îndoiesc de faptul că președintele ales al Statelor Unite, dornic să îmbunătățească relațiile cu Kremlinul, deteriorate în ultimul mandat al lui Barack Obama, când au primat interesele establishment-ului economic și militar democrat, ar fi interesat în mod real în sprijinirea slăbitului aliat român. Trump nu știe unde e România pe hartă. O să ne lase lui Putin?

Rămâne, deci, dilema: NATO sau Uniunea Europeană? Pentru Iulian Chifu, fost consilier prezidențial de politică externă, răspunsul trebuie să fie negreșit: “de trei ori NATO”. Colegul său, Cozmin Gușă, politolog și strateg, nu împărtășește aceeași opinie. “Trebuie să ne îndreptăm privirea spre Germania lui Frau Merkel, către motorul economiei comunitare. Și amintește că România are avantajul de a avea un șef de stat, Klaus Iohannis, care aparține minorității etnice germane”. O şansă? Un colac de salvare?

Apare întrebarea dacă recent inaugurata geopolitică a haosului, apărută odată cu epoca Trump, este nerăbdătoare să facă primele victime.