Siria: dușmanii dușmanilor mei

În războiul din Siria, totul este permis. Alianțele se fac și se desfac, dușmanul de ieri devine aliatul de conjuctură. Totul este fragil, trecător. Logica nu însoțește manevrele obscure ale protagoniștilor.                                                                                                                                                                              

În urmă cu doar câteva zile, ziarele din “lumea întâi” reproduceau o știre surprinzătoare: Statele Unite vor pune la dispoziție armament pentru Unitatea pntru Protecția Poporului (YPG), miliție kurdă de orientare marxistă ai cărei membri împărtășesc ideologia Partidului Muncitorilor din Kurdistan(PKK), grupare turcă ce apare pe lista neagră a “mișcărilor teroriste”, concepută de Washington și Bruxelles.

Nici nu mai trebuie precizat că vestea incredibilă a provocat o profundă nemulțumire la Ankara. Guvernul Erdogan, care duce o luptă sângeroasă împotriva unităților PKK, plănuise să bombardeze bazele kurzilor sirieni din Unitatea pentru Protecția Poporului, acuzându-i pe liderii acestei mișcări de a fi avangarda Partidului Muncitorilor în țara otomană. Dar milițiile YPG au instructori ruși și, deja de mai multă vreme, consultanți militari americani. Atacul structurilor Unității pentru Protecția Poporului implică un potențial conflict cu doi aliați ai Ankarei: Moscova și Washington.

Statele Unite au ales să își îndrepte ajutorul indirect prin Forțele Democrate Siriene, organizație de grupări laice care combat Statul Islamic și Brigăzile Al Nusra, ramură a Al Qaida. Obiectivul său: apărarea democrației, federalismul și laicismul. Nici o legătură cu ideologia adversarilor săi, primii luptători trimiși în Siria în urmă cu cinci ani de Arabia Saudită sau Qatar și finanțați în acel moment de Pentagon și CIA.

Trebuie amintit că acțiunea destabilizatoare a Washingtonului, a cărei principală miză a fost detronarea lui Bashar al Assad, a coincis cu începutul rău numitelor “primăveri arabe”, manevră machiavelică menită să înlocuiască regimurile autocratice cu… guverne islamiste pro-occidentale. O crasă eroare de calcul, ale cărei consecințe le vor plăti atât Orientul, cât și Occidentul.
Sprijinirea mișcărilor marxiste? Această surprinzătoare schimbare de direcție a administrației americane este, înainte de orice, parte din incoerența politicii externe a Statelor Unite, a alianțelor de apărare “sui generis” care prejudiciază, pe termen lung, interesele “lumii întâi”.

Ajunge să ne aducem aminte de eșecul strategiei americane în Afganistan, Irak, Siria, Yemen… Încercările de a schimba fața lumii, a lumii arabe musulmane, au fost neproductive și de multe ori periculoase.

Apropierea de Unitatea pentru Protecția Poporului amintește, în mod ciudat, de confruntarea directă cu fosta URSS pe pământ afgan. Totuși, în cazul Siriei, problematica este mult mai complexă. Nu este vorba numai de prezența militară rusească în creștere pe teritoriul sirian, ci de stabilirea unor legături cu un popor, cel kurd, care visează la crearea unui stat transfrontalier. Marele Kurdistan, acea “regiune fără granițe” pe care o doresc ideologii PKK, s-ar extinde la teritoriile Iranului, Irak, Turcia și Siria.

E de prisos să mai spunem că în prezent unicul experiment viabil este Kurdistanul irakian, sau, mai bine spus, regiunea autonomă a Kurdistanului, univers separat teleghidat de America și de aliații săi israelieni. Totuși, când etnia kurdă din Siria a hotărât transformarea orașului Qamishli în capitala “sa” federală, răspunsul Washingtonului a fost rapid și ferm: “No way” (nici vorbă!) Chiar no way?

În Siria, la fel ca în Afganistán, în Irak, în Yemen, inamicul inamicilor nu va fi, neapărat, un prieten.

Kurdos

Hay naciones sin Estado, cuya supervivencia depende de los caprichos o los intereses directos de los grandes de este mundo. Los kurdos, que viven a caballo entre cuatro países – Irán, Turquía, Irak y Siria – han sido sometidos a lo largo de la historia a las presiones o la represión política de los Estados cuyo territorio comparten. Discriminados en Irán, reprimidos en Turquía, tolerados por el Partido Baas iraquí, esquivados por el régimen laico de Damasco, fueron considerados siempre el cuerpo extraño  que altera la unidad de la nación. Sin embargo, en la mayoría de los casos los ciudadanos de origen kurdo permanecieron leales a las instituciones estatales. No fue este el caso de Turquía, donde los enfrentamientos entre la guerrilla marxista del Partido de los Trabajadores Kurdos (PKK) y el Gobierno de Ankara, iniciado en la década de los 80, arroja un saldo de 40.000 muertos.  Kurdos y turcos se acusan mutuamente de las matanzas. Los hasta ahora tímidos intentos de dialogo, destinados a negociar el final del conflicto, tropiezan estos días con el aparente inmovilismo de Ankara a la hora de apoyar militarmente a los milicianos kurdos que defienden la ciudad fronteriza siria de Kobané, sitiada desde hace tres semanas por los efectivos del Estado Islámico.

La postura del Gobierno turco, poco propenso a sumarse a los esfuerzos bélicos de la coalición liderada por el Presidente Obama, generó serios roces entre Washington y Ankara. Mientras la Administración estadounidense exige la intervención de la artillería turca, ubicada a un kilómetro de la ciudad, Turquía reclama la creación de una zona de seguridad, destinada a “proteger” a las decenas de miles de refugiados que tratan de cruzar la frontera del país otomano.  Aparentemente, se trata de un mero problema jurídico, que podría solucionarse en menos de 24 horas. Pero hay más; mucho más…

Por una parte, las autoridades de Ankara temen que el apoyo a los milicianos kurdos de Siria podría desencadenar una oleada de protestas entre los familiares de las víctimas del conflicto interno. No se trata, reconozcámoslo, de una simple coartada. La cuestión kurda sigue levantando ampollas en el país otomano. Mas a ello se suma otro factor: el deseo jamás oculto de los gobernantes turcos de aprovechar la ofensiva armada de los occidentales para acabar con su archienemigo: el Presidente sirio Bashar el Assad.

De hecho, durante las conversaciones con Salih Muslim, vicepresidente del Partido de Unión Democrática de Siria, agrupación política creada por la minoría kurda, Ankara supeditó la ayuda turca a tres condiciones sine qua non: que la Unión Democrática rompa sus relaciones con el PKK, retire su apoyo al Presidente Al Assad y se comprometa a abandonar los proyectos independentistas o autonomistas. Exigencias éstas que los kurdos acogieron con suma cautela. 

Ante la presencia de más de 9.000 combatientes del Estado Islámico en los suburbios de Kobané, los milicianos kurdos reclaman una acción terrestre de la coalición liderada por Obama. En eso, coinciden con Turquía, cuyos estrategas aseguran que los bombardeos aéreos no garantizan la superioridad de la alianza.

Hay otro factor que irrita sobremanera a los turcos; lo que Ankara llama el favoritismo de Occidente. De hecho, los kurdos fueron, según los otomanos, los principales beneficiarios de la regionalización del conflicto de Oriente Medio. Un ejemplo: la región autónoma del Kurdistán iraquí, que Norteamérica e Israel convirtieron en una especie de Estado tampón entre el fanatismo chiita y el mal llamado belicismo turco. De hecho, Turquía tuvo que ceder ante las presiones de Washington, limitando al mínimo indispensable los operativos de castigo contra la guerrilla del PKK, que había encontrado refugio en las montañas de Irak.

Detalle interesante: esa misma regionalización opone los kurdos a los combatientes del Estado Islámico. En ambos casos, lo que se pretende es acabar con las fronteras artificiales diseñadas en 1916 por las potencias coloniales de la época: Francia y el Reino Unido.  

En resumidas cuentas, lo que se está jugando en Kobané es el provenir de dos opciones geoestratégicas: el autodenominado Califato de Oriente Medio y el hipotético futuro Estado nacional kurdo. Dos espejismos que se contemplan en la  misma luna, que combaten encarnizadamente por el control del mismo territorio.

Turquía tiene, pues, buenas razones para desconfiar. De ambos…