Siria: dușmanii dușmanilor mei

În războiul din Siria, totul este permis. Alianțele se fac și se desfac, dușmanul de ieri devine aliatul de conjuctură. Totul este fragil, trecător. Logica nu însoțește manevrele obscure ale protagoniștilor.                                                                                                                                                                              

În urmă cu doar câteva zile, ziarele din “lumea întâi” reproduceau o știre surprinzătoare: Statele Unite vor pune la dispoziție armament pentru Unitatea pntru Protecția Poporului (YPG), miliție kurdă de orientare marxistă ai cărei membri împărtășesc ideologia Partidului Muncitorilor din Kurdistan(PKK), grupare turcă ce apare pe lista neagră a “mișcărilor teroriste”, concepută de Washington și Bruxelles.

Nici nu mai trebuie precizat că vestea incredibilă a provocat o profundă nemulțumire la Ankara. Guvernul Erdogan, care duce o luptă sângeroasă împotriva unităților PKK, plănuise să bombardeze bazele kurzilor sirieni din Unitatea pentru Protecția Poporului, acuzându-i pe liderii acestei mișcări de a fi avangarda Partidului Muncitorilor în țara otomană. Dar milițiile YPG au instructori ruși și, deja de mai multă vreme, consultanți militari americani. Atacul structurilor Unității pentru Protecția Poporului implică un potențial conflict cu doi aliați ai Ankarei: Moscova și Washington.

Statele Unite au ales să își îndrepte ajutorul indirect prin Forțele Democrate Siriene, organizație de grupări laice care combat Statul Islamic și Brigăzile Al Nusra, ramură a Al Qaida. Obiectivul său: apărarea democrației, federalismul și laicismul. Nici o legătură cu ideologia adversarilor săi, primii luptători trimiși în Siria în urmă cu cinci ani de Arabia Saudită sau Qatar și finanțați în acel moment de Pentagon și CIA.

Trebuie amintit că acțiunea destabilizatoare a Washingtonului, a cărei principală miză a fost detronarea lui Bashar al Assad, a coincis cu începutul rău numitelor “primăveri arabe”, manevră machiavelică menită să înlocuiască regimurile autocratice cu… guverne islamiste pro-occidentale. O crasă eroare de calcul, ale cărei consecințe le vor plăti atât Orientul, cât și Occidentul.
Sprijinirea mișcărilor marxiste? Această surprinzătoare schimbare de direcție a administrației americane este, înainte de orice, parte din incoerența politicii externe a Statelor Unite, a alianțelor de apărare “sui generis” care prejudiciază, pe termen lung, interesele “lumii întâi”.

Ajunge să ne aducem aminte de eșecul strategiei americane în Afganistan, Irak, Siria, Yemen… Încercările de a schimba fața lumii, a lumii arabe musulmane, au fost neproductive și de multe ori periculoase.

Apropierea de Unitatea pentru Protecția Poporului amintește, în mod ciudat, de confruntarea directă cu fosta URSS pe pământ afgan. Totuși, în cazul Siriei, problematica este mult mai complexă. Nu este vorba numai de prezența militară rusească în creștere pe teritoriul sirian, ci de stabilirea unor legături cu un popor, cel kurd, care visează la crearea unui stat transfrontalier. Marele Kurdistan, acea “regiune fără granițe” pe care o doresc ideologii PKK, s-ar extinde la teritoriile Iranului, Irak, Turcia și Siria.

E de prisos să mai spunem că în prezent unicul experiment viabil este Kurdistanul irakian, sau, mai bine spus, regiunea autonomă a Kurdistanului, univers separat teleghidat de America și de aliații săi israelieni. Totuși, când etnia kurdă din Siria a hotărât transformarea orașului Qamishli în capitala “sa” federală, răspunsul Washingtonului a fost rapid și ferm: “No way” (nici vorbă!) Chiar no way?

În Siria, la fel ca în Afganistán, în Irak, în Yemen, inamicul inamicilor nu va fi, neapărat, un prieten.