România si geopolitica haosului

“Summitul NATO de la Varșovia a fost un succes pentru România”, afirma, la începutul lui iulie, președintele României, Klaus Iohannis. 

De fapt, șefii de stat și de guvern reuniți în capitala poloneză au discutat posibilitatea de crea o flotă a Alianței în Marea Neagră, fieful forțelor navale rusești. În mod evident, superioritatea în zonă a distrugătoarelor și a fregatelor complexului militar Sevastopol trezea furie la Washington și la Bruxelles. Și mai mult după anexarea peninsulei Crimea la Federația Rusă.

Conducerea NATO a însărcinat România să coordoneze proiectul apărării navale, căreia trebuiau să i se alăture nave de război ale celorlalte țări riverane, membre ale Alianței: Bulgaria și Turcia.

Dar s-a întâmplat ceva de neimaginat până acum: premierul (prooccidental) al Bulgariei, Boiko Borisov, a exclus participarea țării sale la planurile NATO, argumentând că Marea Neagră nu trebuie să fie o scenă pentru acțiuni militare. “Nu vreau un război în Marea Neagră”, a subliniat șeful guvernului bulgar. La rândul său, președintele bulgar, Rosen Plevnielev, a insistat că Bulgaria este o țară pacifică și că politica sa nu țintește pe nimeni. Iată o adevărată durere de cap pentru oficialii de la București, care au fost nevoiți să se resemneze cu pierderea unui posibil partener de coaliție.

Lovitura de grație a venit șase săptămâni mai târziu, la 16 iulie, după lovitura de stat eșuată din Turcia, când președintele Recep Tayyip Erdogan a ridicat privirea către îngerul său de pază moscovit, Vladimir Putin. Proiectul flotei militare lua apă. România rămânea singură în fața ipoteticei amenințări a armatei ruse. Situația, pe care unii au numit-o imposibilă, a obligat aliatul transatlantic să ia poziție pe această tema.

De fapt, în timpul reuniunii așa-numitului Dialog Strategic Româno-American, organizat la Washington la sfârșitul lui septembrie, s-a anunțat crearea, pe teritoriul românesc, a unei brigăzi multinaționale a NATO, compusă din militari ai Alianței și condusă de șefi din armata de la București.

Pentru că Tratatul de la Montreux interzice prezența de nave de război străine – a se înțelege americane, britanice, franceze sau olandeze – în apele Mării Negre, apărarea NATO va trebui să se concentreze pe aprovizionarea cu avioane de luptă și sisteme electronice supraveghere la distanță. România a achiziționat șase aparate F-16 de la Forțele aeriene portugheze; echipamentele de supraveghere electronică vor fi puse la dispoziție de aliatul transatlantic. Dacă proiectul inițial nu a ajuns să fie materializat, soluția găsită în schimb părea… satisfăcătoare.

Totuși, datele problemei s-au schimbat din nou în primele două săptămâni ale lunii noiembrie, după rezultatele (neașteptate?) ale alegerilor prezidențiale americane, bulgare și moldovene. Dacă victoria lui Donald Trump a provocat un adevărat tsunami, care a afectat și afectează toate structurile guvernamentale pe planeta noastră, schimbările înregistrate în urmă cu doar câteva zile la Sofia și Chișinău, unde candidații pro-ruși la președinție s-au impus în fața contracandidaților lor pro-occidentali, îngrijorează în mod deosebit clasa politică românească.

România este paralizată de frică?, se întreabă politicienii din București, semnalând că practic toate țările din regiune – Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia și Moldova – sunt conduse de polticieni care mențin relații bune cu Kremlinul. România – bastion pro-occidental într-un ocean pro-rus. România – orfană…

Experții în relații internaționale nu își ascund pesimismul. De fapt, se îndoiesc de faptul că președintele ales al Statelor Unite, dornic să îmbunătățească relațiile cu Kremlinul, deteriorate în ultimul mandat al lui Barack Obama, când au primat interesele establishment-ului economic și militar democrat, ar fi interesat în mod real în sprijinirea slăbitului aliat român. Trump nu știe unde e România pe hartă. O să ne lase lui Putin?

Rămâne, deci, dilema: NATO sau Uniunea Europeană? Pentru Iulian Chifu, fost consilier prezidențial de politică externă, răspunsul trebuie să fie negreșit: “de trei ori NATO”. Colegul său, Cozmin Gușă, politolog și strateg, nu împărtășește aceeași opinie. “Trebuie să ne îndreptăm privirea spre Germania lui Frau Merkel, către motorul economiei comunitare. Și amintește că România are avantajul de a avea un șef de stat, Klaus Iohannis, care aparține minorității etnice germane”. O şansă? Un colac de salvare?

Apare întrebarea dacă recent inaugurata geopolitică a haosului, apărută odată cu epoca Trump, este nerăbdătoare să facă primele victime.